Treceți la conținutul principal

Postări

N-am scris de caligraf
sau gânduri mai lizibile
Am sufletul cu care tot răzbat
orizonturi mai puțin vizibile.

Urc, cobor și scap nuanțe
Dar bat cu pumnul în dorințe
Când scriu, mi-aduc aminte de speranțe
Și-mi caut un orizont de locuințe.

Nu scriu citeț
Și nici în suflet nu am claritate
Port inima unui drumeț
Ce caută portițe descuiate.

Nu pot mai bine de atât
Și nu cred c-am să încerc
O să simt frumos și o să scriu urât
Și o să-mi fac un paradis întreg.
Postări recente

Un aforism

Eu ziceam că-i primăvară,
Ea-mi zicea că e în plus,
O gustasem dulce-amară,
O priveam către apus.

Eu un fum, ea însăși plopii,
O țineam către rasism,
Când nu-mi puteam lua, nici ochii,
O scriam ca aforism.

Eu ziceam că-i alinare,
Ea-mi citea mereu de dor,
Se scălda în depărtare,
Eu vedeam cum toți o vor.

Ea era ca o albină,
Ca s-o pierd, era un pic.
Eu ziceam că e regină,
Ea-mi zicea că e nimic.





Primăvară, să nu-mi vii.

Să nu-mi vii primăvară,
Să îmi bați la geam,
Că-s toată de gheață,
și flori n-o să am.

Să nu-mi aduci câmpul,
Cel verde cu tot,
Dar poți să-mi lași cântul,
Fără el , n-am să pot.

Să nu-mi vii primăvară,
Cu flori pe glie , câmpii,
C-a fost frig și iarnă prea lungă,
Și-i mut glasul, duios de copii.

Să nu lași tu, soarele,
Să dezghețe, suflete și inimi,
Că-s de gheață și ele
Și-or curge doar lacrimi.



Sunet trist

De când te-am pierdut, nu te-am lăsat uitării,
Te-am dat timpului și disperării,
Am lăsat soarele să-ți usuce țărâna
Și iarba, să-ți atingă mâna.

Ți-am dat cu tine amintirea,
Mi-am lăsat locul în care-ți port iubirea,
Și te-am pierdut în miez de noapte,
Fără-ți fi spus în gânduri, șoapte.

Te-am auzit în sunet de tractor greoi,
În care m-aș juca o viață.
Mi-aduc aminte, când, acolo noi.
Speram și petreceam o viață.

Dar timpul ți-a luat pământul
Și-acuma sunetul tractorului muțit,
Mai sună surd, neclar, nedreptățit,
Te caută să vii în prag de răsărit.

De ce nu-mi vii, de ce nu se aude,
De ce e sunetul prea trist,
Acum e ploaia să te ude,
Sub zidul ce pe veci te-a prins.


Cu dor.

Mi te-au luat stelele, bunele,
Te-au furat cu chin și cu durere,
Cu drag și poezie tot nestinsă,
Și c-o lumină ce îmi stă aprinsă.

Mi te-au lăsat regret și mare,
Un crater și-un scurt ''matale'',
Mi te-au dus ,durere neînvinsă,
Și o iubire ce nu poate fi atinsă.

Și-n urmați lasă întunericul și gol,
Te simt în frică și pericol,
În atingeri ce nu mai sunt descrise,
Și în memorii ce au fost aprinse.

Te văd în ceață și te-aud în van,
Dar te-am pierdut de tot în acel an,
Când poarta ta a fost închisă,
Și-n umbra ta, ce-a fost cuprinsă,
Luptând, de cer am fost învinsă.


Nepăsător

Ce-i viață?
Nisip dus-adus de vânturi grele,
E salba mamei de mărgele,
Sau..a fost..

E-un chin și-un drum întunecat
Și o potecă fără margini,
E-un joc, ce nu s-a terminat,
Ce-l scriu acum în pagini.

E alinare și un dor,
Ce arde neutru-n ființă.
E doar un gând nepăsător,
Ce ne înlătură credința.

E o dragoste, și-un gând suprem
E-o lungă, zadarnică așteptare
E un noroc și un blestem
Unde tu pierzi și totu-ți moare.



La feminin

Și chiar dacă-i bătut în stele
Și chiar de-i totul mult, frumos,
În ai ei ochi, totul iar piere,
Devine totul valoros.

E negru, umplută de pastele,
E goală și-ofilită toată,
Își are umbrele ascunse printre ele
Și tot ce-a mai avut vreodată.

Pășește palid, de-ndoaie paie,
Culege trepte din al ei mers duios,
Cu lacrimi suflete înmoaie,
Cu zâmbet, tot ce e frumos.

Îi tristă și fierbe-n al ei foc,
Culege sânge pe scări goale,
Ar sta , dar nu mai are loc,
Și-i obosită să mai tot coboare.